E doar kilometrul 45, si planul incepe sa se naruie. Sau as putea spune ca e deja kilometrul 45, pentru ca primii au trecut ca de obicei destul de repede. Dar cel putin locurile sunt superbe, si in sfarsit dupa ce primii kilometri am alergat printr-o ceata laptoasa si umeda, acum incepe in sfarsit sa se imprastie ceata, si in timp ce urcam pe o vale ce imi aduce aminte de Bucegi, si incepem sa vedem si noi in jur.

E penultima urcare mai mare, pana la 2000 de metri. Dupa aceasta vine o portiune de 30 de kilometri in care alergi mai mult la vale, sau pe plat. Aici poti sa castigi mult daca ti-ai pastrat energia, sau poti sa suferi o perioada mai indelungata daca nu poti sa alergi. Dar inainte de asta mai e putin de urcat pana in sa, si putem sa ne bucuram de poteca, de locuri.

Pentru ca traseul e superb, e un fel de UTMB in varianta Zugspitze, mai scurt pentru ca Zugspitze e si el mai mic, cu diferenta mai mica de nivel din aceasi cauza. Practic traseul inconjoara masivul, si a fost croit astfel sa mearga pe poteci cat mai frumoase. Mai sunt si bucati de forestiere, de urcat pe partie, dar in cea mai mare parte sunt poteci extrem de frumoase si extrem de pretabile la alergat. Iar Zugspitze e extrem de frumos si spectaculos ca si munte, desi initial nu aveam asteptari prea mari. Seama cu un fel de Piatra Craiului supradimensionat ca suprafata, si cu inca 700m de stanca peste cei 2200m ai Craiului.

Revenind la cursa, cand am plecat de la start planul a fost sa incerc sa tin un puls cat mai constant de la inceput pana la sfarsit, alegand de data aceasta ceva in jurul valorii de 150. Si totul a mers bine pana pe la kilometrul 45, cand organismul parca a schimbat viteza la o treapta interioara. Dintr-a 4 in a 3-a, si astfel s-a restabilit pragul la 140. Si automat scade si viteza de deplasare, kilometri trec mai greu si ajungi sa tragi mai mult pentru fiecare kilometru.

Suficient de greu si suficient de mult pentru a ma intreba ce Dumnezeu caut aici, intrebare care apare inevitabil din cate am observat la cam orice maraton. Si incep sa ma intreb ce sens are participarea la un ultramaraton de munte cand in luna dinainte nu am avut nici un chef de antrenament, si in momentul in care muntii adevarati sunt mult prea departe pentru a face ture alergare pe ei.

Tot acum stau sa ma intreb daca nu ar fi fost mai intelept ca in ziua de dinaintea concursului sa fi stat cuminte si sa nu fi urcat la o cabana la 1600m pe un munte mai mic de langa Zugspitze. Poate as fi avut mai multa energie acum, si poate as mai fi castigat cativa kilometri inainte de momentul in care as fi ramas fara energie. Pe de alta parte data tot am batut 670 de kilometri pana aici, e pacat sa nu faci nimic intr-o zi cu vreme buna.

M-am inscris la concurs (de fapt m-a inscris Mihaela) din ianuarie, si chiar eram curios sa vad cum arata si cum e organizat un ultramaraton afara din tara. Marea problema e ca dupa ultramaratonul de scari aproape o luna am fost pe bara si inca o luna nu am avut nici un chef de antrenament. Si chiar daca as fi avut chef de antrenament sa ma invart cateva zeci de kilometri prin padurile berlineze nu e chiar visul meu. Am nevoie de munti, de privelistea de pe varf, de apusuri si rasarituri frumoase, de alergatul la vale. Astfel incat fara nici un fel de motivatie cea mai lunga tura de alergat de dinainte de concurs a avut 17 kilometri, cu fix o saptanana inainte de concurs. In afara de asta catarat, bicicleta, cicloturism, activitati ce nu sunt cel mai bun antrenament pentru un ultramaraton pe munte.

Dar acum ajunge cu scuzele patetice si cu lipsa de motivatie, si un momentul in care mai ai un maraton si jumatate nu ajuta cu nimic sa te gandesti “cum ar fi fost daca”. La fel ca si de foarte multe ori in viata, cel mai simplu si eficient e sa incerci sa te descurci cu ceea ce ai, sa inveti lectiile si sa mergi mai departe. Lamentarile sunt inutile, mai ales in momentul cursei.

Deocamdata trebuie sa vad daca pot sa recuperez ceva din amintirile de acum 2 si 3 ani de la 7500. Problema e ca amintirile respective sunt legate si de un nivel ceva mai bun de antrenament pe care il aveam atunci, de mai multe zile petrecute pe munte, si in cazul zilei de astazi datele si asteptarile nu prea se potrivesc.

Totusi din amintiri vad cu surpindere ca atunci cand e vorba de urcat abrupt la peste 1500 metri amintirile ajuta, si chiar si fara bete ma misc mai repede decat plutonul in care sunt si depasesc oameni. La fel si pe coborarile abrupte, chiar daca de data aceasta planul e sa nu dau drumul la picioare prea tare pe coborari pentru a menaja muschii pentru partea a doua a cursei.

Vine si kilometrul 50, suntem fix la jumatatea cursei si urmeaza o coborare pe un forestier pe care iti vine sa dai drumul la picioare si totusi nu prea, un fel de drumul de vara ceva mai domol. Ce e totusi interesant la concursurile din afara e ca fiind mult mai multi participanti, in general nu esti singur pe traseu, si depasesti sau esti depasit.

In cazul meu in partea a doua a cursei sunt cam tot timpul depasit, nu de foarte multi oameni dar totusi constant. Nu ajuta deloc la moral, mai ales cand esti cu bateriile pe 0. In schimb pot sa observ ritmul de invidiat pe care il au unii concurenti care ma depasesc. Nici prea repede nici prea incet, ca un metronom care incet incet toaca kilometri. Putin invidios si demoralizat imi dau seama ca asta trebuie sa incerc sa gasesc si eu, un ritm cu care sa pot sa alerg pana la nesfarsit.

Cred ca la fiecare ultramaraton pe langa foarte multa vointa e nevoie si de o abilitate de a rezolva problemele care apar pe drum. Pentru ca oricat de mult te-ai antrena, e foarte greu sa te lovesti te toate situatiile care pot aparea in ziua concursului. Si in momentul in care apare o problema, e bine sa incerci sa o rezolvi din timp. Daca apare o problema pe care nu stii cum o rezolvi in timpul unui concurs, cel mai probabil va aparea din nou, si din nou, pana cand vei invata lectia.

In cazul meu din categoria lectiilor pe care nu le-am invatat pana acum e nutritia, si si de data aceasta ca si in ultimele 2 concursuri lungi la un moment dat am ajuns cu bateriile pe 0. De data aceasta cam devreme, adica la kilometrul 55, putin dupa jumatatea traseului, unde e si un punct de alimentare generos cu sezlong-uri, doctori sau mancare de tot felul. Si cu toate astea dintre toate lucurile care sunt de mancare pe acolo nu-mi face nimic cu ochiul. De fapt aproape nimic, pentru ochesc intr-un colt de masa rosii cu sare, care intra absolut genial. Dar cata energie pot totusi sa-ti dea niste rosii cu sare.

Problema cea mare la orice cursa de anduranta e sa stii ce sa mananci astfel incat sa tii corpul cam tot timpul alimentat cu carbohidrati. Daca ajungi sa mergi doar pe grasimi ritmul scade drastic, si felul in care percepi efortul se schimba si el. Si pe masura ce trec orele si rezerverele pe care poate le aveai se termina, devine din ce in ce mai greu sa alimentezi motorasul.

Desi la toate punctele de alimentare aveau la discretie gel-uri de la high5 si batoane solite, in cazul meu dupa 8-9 ore mi se pare foarte greu sa convingi stomacul sa pofteasca si sa digere ceva. Nici acum nu sunt sigur ce e mai intelept, sa bagi cu forta sau sa astepti sa ti se faca pofta dupa chestii. Tind totusi sa cred ca prima varianta.

De la kilometrul 55 pana la kilometrul 65 traseul e plat, poate chiar putin la vale, si dupa ce reusesc sa ma urnesc cu greu de la punctul de alimentare reusesc sa mentin un ritm oarecum constant de 8-9km/h, pe undeva pe la 7 minute pe kilometru. Sunt unii care alearga mai repede, putini care alearga mai incet, unii mai vorbareti, altii mai putini.

De fapt in acelasi stil nemtesc ceva cam rece din cate am observat tipii nu sunt prea vorbareti. Iar dintre straini m-am intalnit cu 2 italieni care in dulcele stil latin palavrageau incontinuu, am mai alergat ceva si cu doi unguri care era si ei destul de vorbareti. Pana cand avand ritmul ceva mai rapid s-au departat si s-au pierdut in zare.

Apropo de unguri, mi se pare absolut fascinant ca au atatia alergatori e distante lungi (cred ca au fost in jur de 20 la concurs), mai ales tinand cont de faptul ca nu prea au nici un fel de munti mari in tara lor. Iar cativa dintre ei sunt chiar foarte buni.

Punctul de control de la kilometrul 65 vine cu aceasi greata si dupa cateva bucati de cascaval cu sare si de apa plec mai departe. Urmatorul punct de alimentare e relativ aproape, la kilometrul 71, dar pana acolo avem de urcat 400 de metri diferenta de nivel. Traseul e absolut superb pe aici, serpuind printre mici lacuri si paduri, pe poteci numai bune de alergat.

Deocamdata alternez alergatul cu mersul, si mi se pare foarte frustrant in momentul in care alti concurenti cu bete trec pe langa mine intr-un fel de mars rapid. Mana si picior opus, impreuna cu un ritm bun te pot duce cu 6-7 km/h, chiar si atunci cand drumul e intr-o usoara urcare. Nu-i nimic, lectia e invatata si poate data viitoare voi lua si eu bete dupa mine. Totusi cea mai buna solutie mi se pare sa fii suficient antrenat si sa pot alerga continuu pe portiunile respective.

Pepene rosu!!!, la punctul de alimetare de la kilometrul 71 au pepene rosu. De departe cea mai buna chestie pe care am mancat-o pana acum in timpul unui concurs. Pe de o parte are si apa pentru hidratare, are si un gust racoritor, e si natural, si intra foarte bine chiar si in momentul in care nu ai chef de nimic foarte dulce. Totusi nu stiu cat de multa energie poti sa iei din pepene rosu, dar cel putin pe primii kilometri de dupa punctul de alimentare pare sa fi functionat cat de cat.

Pana la urmatorul punct de alimentare sunt 10 kilometri, si daca primii 4-5 trec oarecum din inertie pe o serie de forestiere in urcare usoara, ultimii se scurg extrem de greu, cu o coborare destul de tehnica pana in fundul pamantului, la 865m altitudine. Si binenteles ca am coborat pana aici doar pentru a urca din nou la 2000m, pentru a 3-a oara in timpul concursului, dar de data aceasta dupa ce am deja 80 de kilometri in picioare. Dar pana sa vina urcarea, la punctul de alimentare de la kilometrul 81 mai intra aproape jumatate de pepene rosu, care intra la fel de bine ca si la punctul de alimentare de dinainte.

E ora aproximativ ora 20:00, si mai sunt 20 de kilometri pana inapoi in Grainau, si stau sa ma gandesc cat de mult pot sa dureze pana la urma 20 de kilometri. Sunt totusi 20 de kilometri cu o urcare de 1200m diferenta de nivel, si dupa un concurs destul de lung. Sper in minte ca totusi macar portiunea de coborare sa fie ok si sa pot da drumul la picioare.

Dar deocamdata e de urcat, destul de domol la inceput dar pe masura ce trec kilometri si panta se accentueaza, ajungand la un moment dat sa urcam pe un versant destul de salbatic al muntelui,pe serpentine ce imi aduc aminte de jepii mari. Inainte de serpentine la un moment dat trecem si peste un canion extrem de spectaculos, pe un pod suspendat la 50m deasura firului apei.

Soarele apune, si spectacolul e pe cinste. Cerul s-a luminat si desi suntem pe versantul sud-estic al muntelui sus pe varfurile stancoase se pot vedea fuioare de ceata colorate in mod spectaculos de ultimele raze de soare. Sunt momente frumoase si in conditii normale, dar mai ales in momentul in care esti obosit, dupa multe ore de concurs ele par sa se imprime mult mai adanc in memorie. Oboseala, extenuarea, lupta continua dintre vointa si vocea care iti zice sa renunti, toate se combina pentru a deschide larg portile perceptiei si ale sufletului.

Si dupa 3 ani imaginea rasaritului pe care l-am vazut la 7500 din Saua Strung e mai mult decat plina de viata, mai puternica decat orice fotografie, cu nori spectaculosi ce se scurgeau dinspre platou catre Valea Ialomitei. La fel probabil toti cei care au participat la 7500 la tura lunga isi aduc aminte de urcarea pe Valea Gaura, pe noapte, cu un cer plin de stele deasupra, undeva pe un versant pustiu al muntelui. Sunt experiente pe care poti sa le traiesti decat ultramaratoanele pe munte, singura conditie fiind sa fii deschis pentru a absorbi tot ce e in jur. Si sunt experiente care vor ramane cu mine multi ani de acum incolo.

Ma incapatanez sa nu scot frontala pana la punctul de alimentare de la kilometrul 90, pentru ca aici oricum o sa iau o pauza putin mai lunga, din nou doar cu pepene rosu si cu apa. Aici in punctul de alimentare dau de alta basfemie alimentara iubita la nemti, floricelele dulci. Clar trebuiau sa se consulte si cu alte popoare si trebuiau sa aiba si unele sarate.

De aici urmeaza o ultima urcare de 400m diferenta de nivel, pe o partie de schi pana la 2000m, si inca 6 kilometri de coborare, dintre care 4 kilometri in care sunt de coborat 1000m diferenta de nivel. Afara a iesit si super luna, de dimensiuni considerabil mai mari weekend-ul asta, si odata ajungs in saua de la 2000m ajungem sa vedem sub noi si Garmish-ul si Grainau-ul. Arata de aici de sus fix ca Sinaia si Busteniul de pe valea Prahovei, undeva la peste 1000m sub noi, cu o luna plina deasupra capului.

Coborarea merge in schimb destul de greu, nici nu pot sa zic ca ma deranjeaza ceva, dar nici nu ma grabesc prea tare la vale. In plus poteca e destul de tehnica pe alocuri, cu ceva noroi si cu umezeala destul de multa.

Pe alocuri miroase extrem de puternic a menta, mai ales in portiunile in care din cauza umiditatii a inceput deja sa se puna roua pe plante. Din loc in loc sunt voluntari si salvamontisti, care stau de planton in punctele cheie pentru a dirija concurentii. Si mai toti au cate un foc, atat de imbietor in momentele respective. Unii sunt mai plin de viata, o parte din ei s-au culcat deja, altii incurajeaza. Stau sa ma gandesc ca e probabil singurul concurs de pana acum in care nu am facut nici o crampa musculara, mergand destul destul conservativ.

Pe la 1000m traseul trece prin cateva pajisti atarnate deasupra vaii, unde dau din nou de cativa oameni care incurajeaza, de data aceasta cu o talanga destul de insistenta. Cand ma apropii disting silueta unei vaci care se scarpina linistita si zdranganea din talanga. Nu-i nimic, danke shoen vacuta pentru incurajarile neintentionate.

Pe ultimii doi kilometri reusesc in sfarsit sa dau drumul la picioare, kilometrii fiind mai mult pe plat sau intr-o usoara coborare. Si ii alerg chiar suprinzator de repede, tinand cont de distanta de pana acum, cu 6 minute 30 pe kilometru, trecand in cele din urma linia de sosire in 17 ore si 48 de minute.

Cred ca in momentul in care te inscrii la ultramaratoane, pe langa declaratia pe proprie raspundere ar trebui sa primesti si un avertisment de genul “Atentie, poate crea dependenta”. Pentru ca concursul acesta de la care nu aveam nici un fel de asteptare, aproape nici un fel de target, pentru care nu am avut nici un chef sa ma antrenez, mi-a placut extrem de mult.

Nu am gasit aceasi atmosfera de la 7500 in schimb, oamenii cu care mi-ar place sa ma intrec sunt la 2000km distanta, dar totusi mi-a placut foarte mult ca experienta si clar pot sa-l recomand pentru oameni care vor sa incerce o cursa foarte frumoasa, dar mai scurta si fara conditiile UTMB-ului. Si desi pare departe cu cateva bilete low-cost pana in Munchen se ajunge foarte repede.

Si din categoria lectiilor inca neinvatate, ramane problema mancarii in timpul unui asemenea concurs. Poate la un moment dat voi gasi si o solutie pentru ea, daca nu lectia se va prezenta de fiecare data pana cand o voi invata.

Mai jos e un filmulet de la concurs, in care chiar apar si eu in jur de 0:50.

Si cateva poze facute in drumetiile de vineri si duminica.